Absurd, dacă mă întrebați pe mine, conceptul de a-ți imagina o Românie după bunul plac, dar a refuza sau a ignora truda muncii, crearea ideilor care ar putea într-adevăr produce o schimbare. Un exercițiu de imaginație, o pauză de la rutina degenerată în haosul lumii amenințate de monștrii realității, presupun, totuși, că nu strică nimănui. În fond, la ce bună mintea dacă nu o lăsăm adesea să zburde dezlănțuită pe meleaguri chiar așa îndepărtate precum imaginile unei Românii care să nu provoace (Ro)MÂNIE între gânduri.
E drept, astfel de închipuiri pot aduce iluzia unui potențial succes, speranța unei puteri, peste conștiința noastră modestă, care ne ascultă ne va cruța soarta. Dar, simultan manifestată e frustrarea întâmpinată odată cu revenirea cu picioarele pe pământ din contextul idilic al anagramei „om în Rai”.
Persecutori ai idealului de afirmare, adepți ai cuvintelor, formulărilor pompoase printre voi mă încadrez, umil, și eu, așadar n-aveți grijă, suntem toți în aceeași oală. Și pe bună dreptate fierbem! Puteți să o numiți cum vă cade dumneavoastră bine, România tot țărișoară rămâne, neschimbată sau schimbată în mai rău, presupunând că treptele dezamăgirii coboară într-atât.
Oferindu-mi un moment de respiro am conștientizat că adrenalina ce m-a cuprins se prea poate să mă fi împins involuntar în zona exagerării. Îmi cer iertare, la gândul că România, țara mea și a dumneavoastră, ar putea coborî pe treptele iadului, m-am cutremurat sincer și mi-e imposibil de a-mi scutura din creier o idee. La urma urmei dacă-n iad e ca-n Ibiza de ce nu ne-am accepta noi soarta înspre speranța unei eventuale evoluții spre plăcere dacă nu spre corectitudine.
Răspunsul a venit fulgerător, instantaneu. De ce? Pentru că așa e românul. Îi place să filozofeze pe lipsa unui fond. În lipsa unui consens, românul își continuă existența fără sens, dar trăiește OK. Nu bine, nu rău: o linie intermediară, de plutire, prin evitarea mișelească a nereușitei, dar asezonată cu o constantă plângere împotriva sistemului. M-ați contrazice? Uitați că buna noastră societate vă permite, vă oferă acest drept pe tavă: contraziceți-mă cu patos. Binevoiți, totuși, a păstra bunul simț cu voi și orgoliul acasă, nu viceversa. Nu e cu putință? Ei, vedeți – în asta constă problema țărișoarei.
Simt că mă lungesc cu vorbele și îmi displace teribil. Voi presupune, însă, că v-ați asumat atunci când ați deschis subiectul pentru că odată cu el ați deschis și o existență mediocră plină de observații, mai mult sau mai puțin fondate, mai mult sau mai puțin relevante, dar oneste și personale. Permiteți-mi să mă desfășor în fața dumneavoastră și notați injuriile pe un bilet, să nu uitați a mi le adresa la final.
A dori ceva, definiția însăși a actului dorinței se schimbă mai repede decât vremea în Brașov din ultimele zile. Pentru un copil, o dorință se naște din nimic sau dintr-un stimul extern ce induce o stare de agitație marcată de un crescendo continuu, poate necontrolat, dar calmat în momentul obținerii unui rezultat. Pentru mintea adolescentină definiția aceasta se poate schimba radical, atenua, adăugând câteva clauze laterale (în sensul în care nu este capăt de țară dacă dorința nu se materializează) sau se poate menține, deși sper din suflet că nu este cazul cititorilor mei. Apoi este cazul adulților ce visează la dorințele lor știind că nu le pot împlini fără un efort fie el cât de mic sau cel al persoanelor experimentate, trecute prin viață care își doresc lucruri de dragul de a se simți din nou tineri.
Apoi sunt eu; eu – un nimeni care vrea totul, care știe că nu poate avea totul și este mare Dumnezeu dacă îi este îngăduit a avea puțin din tot, dar care mai știe și că a te opri din dorit echivalează cu o moarte a sufletului. Dorința ține de visare, de speranță, or speranța este pilonul existenței în această țărișoară.
O Românie în care aș vrea să trăiesc eu e o Românie în care speranța nu moare, dar nici nu este păstrată închisă sau pe vreun piedestal, drept plan de rezervă. Vreau o speranță căreia să-i fie spartă sticla de protecție, o speranță trecută prin încercări de restabilire a unui oarecare echilibru, o speranță muncită, o speranță ce să nu se dezică de cele afirmate, o speranță murdară care să caute prin foc o scăpare curată din ghearele „sistemului defect”.
Primul gând trezit la formularea „vreau o țară…” a fost „Vreau o țară ca afară/ Să nu mă tragă nimeni pe sfoară”. Melodia celor de la Vunk, ce cuprinde aceste versuri a fost scrisă acum 10 ani, iar ce aș fi vrut să știu ar fi fost că lucrurile s-au schimbat. Dar din păcate nu s-a schimbat nimic și mulți se identifică cu aceste versuri sau cu cele ale lui Tudor Chirilă din „Declar pierdută țara” scrisă acum opt ani.
Dar lăsând aceste frustrări pe un plan secundar, România în care aș vrea să trăiesc e tot asta. Eu nu vreau o țară ca afară, eu sunt un om simplu care râde la soare și se bucura de frumusețea naturii. E adevărat, aș vrea să păstrăm natura frumoasă, așa cum e, ca să mă pot bucura în continuare și, da, ar fi drăguț, să acționăm spre încetinirea schimbărilor climatice, încălzirea globală ca să pot râde la soare vara, când e normal să fie în înaltul cerului, fără a mă îngrijora că poate va ninge în următoarele clipe. Ar fi drăguț.
Însă mai știu că e absurd să spun că vreau să plec. Aici îmi sunt familia, casa, prietenii, rădăcinile, amintirile. Dacă aș pleca, tot m-aș întoarce. M-ar durea inima să uit cei mai frumoși ani din cauza unui sistem șchiop, a unui timp pierdut câteodată sau a unei crize de nervi la întârzierea autobuzului.
Ce vreau eu e să trăiesc într-o Patrie, una fără șoimi, dar o patrie a mea. Și nicicând n-aș încerca să-mi fac din altă țară o patrie, pentru că știu că nereușita ar sta după colț, așteptându-mă și spunându-mi să merg unde e cald – să merg acasă.
De dragul vostru, de dragul exercițiului de imaginație aș putea încerca să descriu țara minunilor în care aș vrea să trăiesc, dar țara asta, oricât de minunată ar fi, n-ar fi România decât dacă ne-am ridica și am învârti noi roata spre schimbarea în mai bine. Pare-mi-se, însă, că roata e înțepenită de ceva timp, așadar aduceți, scumpii, dragii, iubiții mei, ulei s-o ungem, să ne alinăm durerile împreună, să schimbăm ceva. Pentru că dacă e ceva ce vreau cu adevărat, aceasta este: o Românie unde toți vrem ceva mai bun, dar și facem să ne fie mai bine, împreună.
Leave a Reply