rugă
mă sprijin de-un colț de rai
cu vârful degetului mic de la picior.
mă țin de-un capăt de pai
și mă rog cerului să nu cad iar în dor.
dar
degetul mic a obosit
și-i cer pământului: prinde-mă,
să nu mă lași
să cad
să mor.
amintire cu statui
când eram mică
credeam că statuile au fost oameni. și apoi au împietrit.
mai voiam să cred că împietresc în poziția lor favorită,
cu perechea lor statuie.
dar am crescut
și am văzut că de multe ori nu împietrim când ne-am dori.
zile bune
uneori ai timp de-un palaneț
uneori ai bani de dat unei vânzătoare de narcise într-un Panemar
uneori stai la coadă o oră, dar simți că au trecut 4 minute și 58 de secunde
ai răgaz să alegi dacă să iei o cafea, să te cafelești
sau să îți faci un ceai și să nu te gândești
la ce ai de făcut.
transformări
poate nimic nu e ceea ce pare
mai mult ca sigur, de fapt, tot ce faci e o întâmplare:
mai multe momente puse cap-la-cap
sau coadă-la-coadă
nicidecum început-final
căci nimic nu se sfârșește, totul se transformă.
astenie
primăvara caut designer de liniști interioare.
caut combinația perfectă de culori CMYK
și – culmea – o caut pe o pagină web.
în pânza asta m-am prins – gânganie fără de scăpare
și mă zbat.
„de tine nu se lipește nimic”
iată că se lipește translucid pânza păianjenului mare ca o închisoare pentru inspirația ce nu-și mai găsește aripi să zboare.
zile rele
mi-e rău de atâta bine
pe care îl trec cu vederea.
repet într-una că mi-e rău
rău rău rău rău rău rău
până o să fac un typo și o să-mi fie râu,
rățușcă,
rămurică.
mai spune-mi ceva –
nu mă lăsa să plec, nu lăsa tăcerea să ne cuprindă pe amândoi. să ne prefacem ca nu ai făcut asta deja. mai spune-mi despre noi. mai cântă-mi un refren din piesa care știi că-mi place așa mult. nu mă uita – florile nu pot fi uitate. nu mă cuprinde-n brațe doar ca să mă arunci tăcut în spate și apoi să pleci. rămâi aici și lasă-ți capul pe umerii mei reci. spune-mi orice – te cred oricum, pentru că sunt doar un copil naiv care adoarme acum, care așteaptă să îi spui că luna e pe cer când soare nu-i... și alte povești cu care mi-ai mai închis ochii de atâtea ori. nu întoarce spatele unei prietenii. încearcă să îți amintești de unde am plecat, cum ne-am cunoscut de mici copii în grădina dintre casa mea și a ta. și de atunci am fost doar noi, doar tu și eu și eu și tu întotdeauna și mereu - doar da și niciodată nu.
realitate
putem lansa avioane de hârtie care să-nconjoare pământul pentru noi. putem pune un soldățel de lemn să conducă armata: nimic nu s-ar schimba. putem desena un cerc pe o foaie și spune că aceea este lumea – ne-ar crede toți.
putem scrie despre viață printre fumuri de trabuc cubanez. sau daca ne obrăznicim putem sfida sfârșitul lăsându-l într-o jumătate de cuvânt.
tu ce crezi?
crezi că dacă scrii rămâi tot tu odată ce ai terminat de scris? crezi că nevoia de a pune pe hârtie ce ai în minte se naște din descoperirea că ai prea mult de spus și nimeni să te asculte?
.
mi-a curs pe la colțul gurii un strop de rom și s-a prelins pe tavan. a curs în sus și atunci au sunat surd sufletele ce băteau în inimi. vedeam în ochi (și nu cu ei ) cum colțul camerei se afunda în podea se topea cum se topeste căldura în înghețată. a dispărut o cameră dar nimeni nu a observat pentru că oamenii nu aud urechile șoptind și ei doar gustă, înclinându-și strâmb buzele, stropul de rom rămas pe tavan.
3 a.m.
cum ar fi dacă ochii și inima ar fi în același loc și ai putea să vezi ce simți într-o formă sau alta cum ar fi dacă inima și ochii ar fi în același loc și ai putea să simți ce simt eu când te văd cum ar fi dacă ai deschide ochii și brusc ai putea să iubești cum nu ai crezut că poți vreodată cum ar fi dacă ți-ai deschide inima în fața cuiva ce te-a privit o singură dată dar a știut cum ar fi dacă ochii și inima ar fi în același loc
.
am trăit mort și am murit viu am murit trăind și trăit murind am vorbit tăcând și tăcut vorbind am stat în mers constant constant am așteptat rapid și m-am grăbit încet am știut fără să am idee am gândit fără să mă gândesc la ce ar putea să fie ce nu e.
.
Ți-am auzit inima bătând prin tavanul camerei mele atunci m-am răsucit și mi-am pus perna-n cap dar fără niciun rost pentru o clipă am crezut că trăiești în podea sau te scurgi ca o nerușinată prin pereți sau poate sunt paranoic și doar ți-ai dat drumul la inimă prin conducta de aer condiționat la fel cum ai impus fără suflare condițiile acestei asurzitoare prietenii încă o aud și simt cum se apropie căldura apăsătoare-i aerul închis ca într-o camera doar din ferestre imposibil de deschis m-ai închis aici și ai dat mai tare volumul gândurilor mele fără permisiunea mea, încălcând orice drept care ar fi putut să fie al meu, dar a fost de fapt condiționat... de tine.
orice, dar nu mărunt
sunt mărunt - omul mărunt. plâng și o lacrimă măruntă curge din ochiul stâng ființă măruntă se apleacă fruntea măruntă-i ajunge la podea și nu vrea totusi să dispară pentru că ea ființa măruntă e ființa ta. mărunt rezumat al condiției umane ocupă un colț de vârf de filă îndoită de minim 6 ori. vârf de creion mărunt- mină măruntă pe fața lui: omul mărunt se încruntă se transformă sprâncenele-ntr-un punct repetare groaznică în căldura lâncedă - ființa măruntă se scurge cu totul pe o margine de trotuar - dar nu aude nimeni.
dor
mi-e dor de-un timp pe care nu l-am avut niciodată, de un moment pe care, mai mult ca sigur, nu am avut ocazia să-l trăiesc. mi-e dor de cineva cu care n-am schimbat nici măcar o privire mi-e dor de un glas ce nu mi-a spus niciodată nimic mi-e dor de niște ochi (verzi) care nu s-au uitat niciodată în direcția mea mi-e dor de-un loc prin care n-am pășit în nicio seară din toate câte au fost mi-e dor de o atingere pe care niciodată n-am simțit-o până la capăt mi-e dor de poeziile care n-au rimat niciodată și de șoaptele pe care nu le-a rostit nimeni cu adevărat de râsul pe care nu l-am auzit nici până azi mi-e dor mi-e foarte dor de casă.
casă
casă, ce faci cu acoperișul pe moarte? nu vezi cum plângi și țiglele cad – cu sutele cad – și se fărâmă în asfaltul împânzit de buruieni? casă, ce faci cu ferestrele sparte? nu simți cum întră vântul și crapă oglinzile – nu ți-e frig, casă? casă, ce faci cu burlanele pline de cioburi (în) care odată au fost, la rândul lor, case? nou auzi cum ciripitul, ce cânta odată vesel, nu mai este? nici nu se mai ascunde printre grinzi nici nu se mai zbate vreun pui de rândunică dacă vrei să-l prinzi. casă, ce faci cu treptele înnegrite de atâția pași nepăsători care au plecat demult și nu s-au mai întors? nu simți cum pereții timpul ți i-a întors pe dos? casă, ce faci cu ușa veche rămasă fără clanță, fără vopsea, sprijinită într-o rână, într-o balama și ea ruginită? nu inspiri aer rece de vremuri reci cu parfum de oameni buni ce obișnuiau să-ncuie de două ori înainte să plece departe? și totuși, casă, ce faci fără oameni?
iluzie
vorbesc perții și tu taci. Rușinea coboară din colțul tavanului (unde – timp de trei săptămâni – a făcut floare), îmbibând o lavetă de pe podeaua șubredă de sub picioarele tale. Vorbesc pereții și tu taci. Șoaptele lor ți se plimbă pe spate formând un fior rece ce se agață de tine încercând să te facă să scoți un sunet. Nimic! Vorbesc pereții și tu taci? Respiră cu greu firele de praf din jurul mobilei, se îneacă și tușesc abrupt pe colțul noptierei până ajung lângă covor. vorbesc pereții și tu taci.
strigăt
strigăm: ne stricăm după oameni ne aruncăm în bătăile inimii ce bate-n noi doar pentru voi nu mai suntem reali suntem goi. suntem defecți. urlăm: ne prefacem că înaintăm mergem doar spre nord când de fapt coarda noastră nu cântă niciun acord cunoscut. facem din insulte, cuvinte un scut ne-apărăm de frați și surori nu ne pasă de ei, nu ne pasă de noi. și strigăm: ne stricăm după oameni ne schimbăm, ideile noastre devin ale lor și iubirea de altădată se preface în dor... mi-a fost dor mult prea dor de ființe ce nu au niciun rost cărora le-am dat viața mea gratis, ca un prost ce am fost și-acum regret că nicicând n-am gândit că poate ei au un defect: ei trăiesc, respiră, se-nfruptă din noi, se hrănesc doar cu emoțiile noastre ce cu greu cresc în suflete și odată rupte, ofilite, frânte nu mai reies. dintr-un sol înșelat – îngrășat artificial cu scuze și fără habar că s-ar putea îneca în lacrimi și păreri de rău îmi pare rău... că nu-mi pare bine ca după atâta timp de ținut doar la tine am rămas o inima-n vid încă bătând – dar de data aceasta – bătând doar pentru mine.