We kill each other over race, pride, respect. We fight for what is ours!
They (the students) just stop coming.
If I do my job they might be lining up at the door.
School is like the city, like the prison – divided.
Teachers demand your respect; respect they haven’t earned.
To get respect you have to give it.
I don’t know you! Why should I respect you?
It’s all about colour!
At least when you die for your own you get respect…
I am not a hero. I did what I had to do because it was the right thing to do. Even an ordinary person can, in their own small ways, turn on a small light in a dark room.
Într-o lume în care tinerii (care ar trebui să reprezinte viitorul) sunt de părere că pentru ei nu mai există un viitor, sau cel puțin nu unul fără război, fără arme, fără lupte; într-o lume care are nevoie de o schimbare, de o aducere împreună a tuturor forțelor din care ar putea fi alcătuită, intrăm noi, prin intermediul filmului The Freedom Writers. Pentru că atunci când problema intoleranței devine status quo-ul unei generații tot ce mai rămâne de făcut e aflarea unei surse de inspirație. În opinia mea, inspirația se află în fiecare dintre noi; noi toți putem deveni oameni care inspiră și e de ajuns să ne inspirăm pe noi înșine pentru a începe schimbarea – doar schimbarea începe cu tine, sau cel puțin, așa auzim prin jur.
Cu toate acestea, filmul ne prezintă o situație de extrem, dar o situaie care, din păcate, este la ordinea zilei în multe comunități. În cazul acestei situații ni se prezintă un grup de adolescenți care sunt fiecare, în felul lor – care din punctul lor de vedere este unic, dar de fapt ale căror suferințe sunt de aceeași natură – sunt prizonierii unui război cu propria lor condiție. Ei au nevoie de o inspirație ce vine din afara lor. Dar nu le este ușor să se încreadă în cel ce le stă în față, nu se deschid așa ușor unui necunoscut și cu atât mai puțin unui profesor care, conform experienței lor anterioare, nu vrea să le dea ajutorul de care au ei nevoie, ci doar să își ducă la capăt sarcina, pretinzând respect, fără să îl ofere la schimb.
Această inspirație vine din partea unei profesoare ce găsește metode adecvate modului lor de înțelegere, abordând subiectul intoleranței cu care se confruntă zilnic elevii într-o manieră academică, în urma căreia elevii să poată învăța atât despre lumea din jurul lor, cât și despre ei înșiși. Ea abordează subiectul într-un mod în care elevii ar înțelege: le prezintă problema holocaustului astfel încât să le demonstreze că nu sunt singurii care au de dus un război, că au existat războaie mai mari, că intoleranța se întinde mai departe și pe un plan mai intens, dincolo de cartierele lor, de bătăile la colț de stradă. Ea este un profesor bun tocmai pentru că nu îi învață după o programă, ci formează o familie, un mediu în care ei să crească pornind de la ce au deja în ei înșiși. Un profesor bun nu face discriminări, nu își alege elevii, nu îi alege pe cei care au potențial aparent, un profesor bun caută potențialul în toți elevii, oferindu-le șansa să facă o schimbare, să își spună povestea, să se elibereze.
Everyone has their own story and it is important to tell your story, even to yourself.
Îi încurajează să scrie jurnale, să scrie orice, să scrie adevărul. Îi duce la muzeul toleranței unde la începutul turului primeau o carte cu poza unui copil, iar la final aflau dacă a supraviețuit. Toate aceste prezentări care le sunt arătate în muzeu, propaganda, filmele, reprezentau, într-un anumit fel, povestea fiecăruia, dar la un alt nivel, un nivel pe care nu și-l puteau imagina, o poveste emoționantă care îi face mai înțelegători, mai atenți la lumea din jurul lor, ajungând să privească viața cu alți ochi, se simt respectați și încep la rândul lor să aibă un alt respect pentru viață.
Cel mai mult m-a impresionat discursul profesoarei atunci când le propune să facă un „Toast for Change”.
Orice voce care ți-a spus că nu poți e oprită, orice motiv, care spune că lucrurile nu se schimbă, dispare, iar persoana care erai se schimbă.
Apoi, discursurile elevilor subliniază puterea imensă pe care a avut-o profesoara, inspirația pe care profesoara o reprezintă. Ea nu renunță, găsește mereu metode prin care să îi facă pe elevi interesați de un subiect, îi determină să se mobilizeze și luptă până la final pentru a păstra ceea ce a creat, pentru a menține familia care se ajută reciproc. Pentru că atunci când ai ceva ce merită, orice efort pentru a păstra intact acel lucru pare floare la ureche.
În cele din urmă totul e despre înțelegere și acceptare, găsirea unui sens comun al unei existențe care nu e aproape niciodată roz. Toți au ceva de spus, ceva de lăsat în urmă, chiar dacă nu sunt auziți de o întreagă planetă, vocile lor răsună între ei, între 4 pereți și chiar dacă pare puțin, uneori e de ajuns – pentru că atunci când faci ceva pentru simplul fapt că e corect și adevărat, finalul nu poate fi decât fericit.
Mărturisire. Dacă îmi permiteți, aș vrea să adaug o mărturisire, o mică poveste personală. Filmul nu îmi era străin; îl văzusem acum doi ani și m-a impresionat în adevăratul sens al cuvântului. Nu orice are puterea să inspire, desigur, dar în spatele filmului, scenariului, povestea adevărată – care la rândul ei a inspirat creatorii acestui experiment de eliberare a unor idei sincere, pure ce a constituit filmul – a atins o coardă sensibilă și m-a determinat să cred într-un mod de învățare ce pune în prim plan viața unui prezent în care am alunecat cu toții aici. Acest film m-a făcut cumva să vreau mai mult, să aflu mai multe, în fond, să aleg opționalul despre istoria holocaustului: pentru că, vorbind despre oameni care inspiră, am vrut să caut inspirația aici, în ora noastră de istorie. Dacă am găsit-o sau nu – decizia rămâne la latitudinea celor ce citesc eseurile noastre. Tot ce rămâne de decis este am scris adevărul? Am vorbit sincer? Am putea și noi să fim The Freedom Writers of Our Generation? Avem noi potențialul necesar? Sau, mai important, e cineva care să ne descopere potențialul?
Leave a Reply