Bună. Aș vrea să mă prezint: sunt un om, am un nume de familie și un prenume care se pronunță altfel decât se scrie. Am sentimente, gândesc prea mult, încerc să mă integrez în lumea dezordonată în care trăiesc. Poate ne-am și întâlnit, poate am trecut unul pe lângă altul pe stradă. Nu sunt o prezență greu de uitat – aș spune chiar că sunt invizibil pentru majoritatea oamenilor.
Totuși ceva mă deosebește de ei. Am o pasiune – o pasiune pentru oameni. Nu te gândi la prostii. Îmi place să-i observ. Cineva mi-a spus că de la plăcere la pasiune e cale lungă. Ei bine, eu am ales scurtătura. Am scurtat drumul cu mii de kilometri, dar l-am lungit cu o viață. M-am așezat lângă „totdeauna” și am negociat pentru o amânare – mi-a râs în față și am plecat cu un gând neobișnuit. Mi-am propus să îmi petrec restul vieții învățând să cunosc oamenii. Nu să le știu numele – pentru că un nume nu este altceva decât un cuvânt pe un document pierdut într-un dosar din bibliotecă – ci să le observ mișcările, să ajung să le citesc gândurile și să le anticipez gesturile.
Oamenii sunt imprevizibili, sau cel puțin așa par la început. La început toți sunt interesanți: au ceva aparte, sunt toți la fel și cu toate acestea sunt atât de diferiți. Sunt unici. Poate tocmai unicitatea lor m-a făcut să mă îndrăgostesc, naiv și iremediabil, de oameni. M-am trezit îndrăgostit de o voce, de un simplu glas care rostea niște cuvinte banale în timp ce cobora din autobuz. M-am îndrăgostit de o atingere întâmplătoare, de o mână caldă pe umărul meu obosit, de o gleznă cu un tatuaj, de părul lung și blond al unei primadone, de o față, de un chip angelic de copilă, de ochii mari și adânci… Mai târziu am realizat că niciodată nu mă îndrăgostisem în totalitate de un om. Nu iubeam tot omul, doar părți, doar frânturi de frumusețe pierdută în timp. Și nu dura decât un sfert de secundă. Dar asta nu mă făcea să-i ador mai puțin. Nu am lasat baltă planul meu și am continuat să-i găsesc din cale-afară de interesanți.
Pentru ei mă trezeam dimineața, pentru ei luam metroul în fiecare zi și stăteam la cozi lungi la automatul de cafea când drept vorbind cafeaua nici nu era atât de bună, iar oamenii nici nu erau atât de minunați cum îi făceam eu să fie în mintea mea. Pentru mine, un căscat urmat de încă alte zece sau un zâmbet ce însenina fața obosită a unei fete la citirea unui mesaj de la persoana iubită erau totul – mă fascinau. Și zâmbetul e molipsitor. Astfel, zâmbeam și eu și la zâmbetul meu răspundeau alți oameni. Uneori speram ca lanțul acesta de zâmbete să înconjoare orașul și să găsesc oameni fericiți pretutindeni. Bineînțeles, acestea erau doar vise, iar eu sufeream de insomnie.
După ce coboram din metrou, vedeam strada plină de umbrele mișcătoare și stropi mari spărgându-se în pavaj. Parcă fețele oamenilor oglindeau griul cerului și atunci nu vedeam niciun zâmbet. Vedeam tristețe, dar o tristețe superficială: mai mult un fel de lipsă de chef. Cunoșteam și tristețea adevărată; o văzusem tot pe fețele oamenilor – îi schimonosea cu totul, le adâncea cutele pielii și le înroșea obrajii umezi, ochii înlăcrimați. Tristețea îmbătrânește, iar pentru aceasta nu există leac. Nici bucuria nu poate șterge urmele lăsaste de lacrimi – doar aparent.
Am mai observat că oamenii nu știu să se bucure. Deseori trec pe lângă mici bucurii și sunt orbiți de idealul lor de fericire încât nu le sunt de ajuns o simplă floare, o pasăre ce atinge o frunză făcând să se scurgă roua pe iarbă într-un șir de picături. Când omul are ceva, vrea mai mult și parcă nimic nu i-ar fi vreodată de ajuns. Nu pot să-i condamn – și eu sunt la fel ca ei. Mă îmbăt în dorința de a fi înconjurat de oameni, vreau să știu mai mult, să le cunosc viața personală și intimitățile, dar fără să fie nevoie să vorbesc cu ei. Când vine vorba de cuvinte mă pierd pur și simplu. Încep cu ceva și termin vorbind de cu totul altceva. Nu-mi plac conversațiile mele, doar le admir pe ale altora. Am văzut de atâtea ori cum, ca toate celelalte lucruri legate de ființa umană, o conversație se degradează.
Poate există și excepții. „Mintea umană nu se degradează, ea doar înflorește” – nimic altceva decât o minciună frumoasă; de altfel, ca orice floare care nu e din plastic, se ofilește și mintea omului, dar se poate ofili frumos, cu o grație de nedescris. Își poate păstra frumusețea, aceasta fiind susținută de gânduri, iar gândurile sunt inspirate de lumea din jurul nostru. Pentru a păstra gândurile frumoase este nevoie de o lume frumoasă, iar lumea e formată din oameni. În acest mod, toate gândurile ajung de unde au plecat – la oameni.
Oamenii au această putere de a determina orice idee să ajungă tot la ei. Se cred centrul universului – și sunt centrul lumii mele. Nu neg faptul că oamenii sunt ignoranți, arțăgoși, plini de ură, dar aleg să trec dincolo de aceste măști pe care le poartă din diferite motive. Încerc să le aflu motivele, să le dezbrac și să le nimicesc, să le înțeleg. Dacă nu găsesc nimic, mă întorc și o iau pe alt drum, caut noi oameni – și har Domnului sunt peste tot. Oriunde întorc capul îi văd: sunt puține dățile când nu sunt oameni pe stradă; și la miezul nopții poți da peste oameni interesanți. Pentru mine nu contează de unde vine sau unde merge un om, mai degrabă sunt interesat de prezent și nimic mai mult.. la urma urmei, în prezent poți găsi toate tainele timpului. Mult timp am crezut că e doar una din zicerile vechi, dezgropate la începutul secolului XIX și înrămate cu grijă de vreun filosof. Am aflat – poate prea târziu – că greșisem. Trecutul unui om este modul în care a ajuns ce este azi, iar viitorul este finalul propus de cititor. Dacă mai multe persoane întâlnesc un om o singură dată, pot doar presupune, înventa un viitor pentru acel om – scenarii, le numesc eu. Toți oamenii sunt actori chiar dacă nu își dau seama sau nu sunt înnobilați cu acest titlu modern. Toți joacă un rol – sau mai multe, depinde de caz – într-o piesă cu multe acte numită banal „viață”. Fiecare om are o viață a lui.
De multe ori am confundat viața cu sufletul. Sufletul se poate dărui, vinde, ucide, dar viața – nu. Acum, să mă înțelegeți că prin viață nu înțeleg doar de acțiunea de a inspira aerul (dacă se mai poate vorbi de așa ceva în lumea în care trăim) și a expira dioxid de carbon. Când spun viață gândul mi se duce departe, la un sens mai nobil al cuvântului, mai personal: la partea aceea din viață care e diferită pentru fiecare. Atunci când nu mai citești replicile altcuiva, când nu te iei după un scenariu – atunci trăiești cu adevărat viața de care spun eu. Acea viață e un dar pe care dacă ai noroc, poate ajungi vreodată să-l meriți. Restul e doar un împrumut. Iar pe acei oameni – pe cei care respectă viața și o trăiesc și în spatele cortinei cu același entuziasm, aceeași dragoste infinită – îi ador. Nu mă pot sătura de ei și îi caut în fiecare loc în care merg cu o sete de nepotolit. Singurul necaz e că nu întotdeauna îi găsesc: parcă lumea îi ascunde câteodată, îi protejează de cei ca mine – de cei care vor să le afle tainele, să le urmărească mișcările. Într-un fel înțeleg: dacă aș avea în mâinile mele omenirea, aș păstra-o într-o cutiuță cu lacăt, iar cheia aș ține-o la gât pe un șnur din piele. Aș deschide din când în când cutiuța și aș asculta ce au oamenii de spus: vai, i-aș putea asculta zile în șir și nici n-ar fi nevoie să spună ceva din cale afară de fascinant. E un sentiment indescriptibil – doar vocile lor sunt mai pure decât orice muzică – prefer o voce de om, nu o arie muzicală sau o nesfârșită piesă de pian, deși acestea tot de oameni au fost create.
Poate vei considera absurd când spun că nu există creație mai frumoasă ca cea înfăptuită de om, cu mâinile și cu mintea sa. Nu neg existența divinității – doar așa au fost creați oamenii – ba chiar mulțumesc universului pentru existența acestor făpturi, dar îmi înclin toată atenția spre om și spre acțiunile sale. Chiar de curând mă gândeam că nu există acțiune fără un temei, dar așa ceva nu-i tocmai adevărat. Oamenii fac și greșeli. De cele mai multe ori viața are grijă să nu-i lase să uite, dar îi iartă și îi înțelege pentru că omul învață – și cel mai bine învață de la oameni.
Nu există lucru pe care să nu-l poți învăța de la oameni. Un om e cel mai prețios abecedar. De la oameni am învățat primele cuvinte, primele sfaturi le-am primit tot de la ei. Le datorez totul pentru asta. Tot ce știu am învățat de la oameni. În cărți nu văd pagini albe acoperite cu cerneală într-o formă ordonată – văd sufletul unui om așternut în fața mea. Omul își dă sufletul cititorului fără măcar să i se fi cerut permisiunea de a pătrunde în cele mai adânci gânduri… pentru asta iubesc oamenii.
Îi mai iubesc și pentru plăcerile lor – nimeni nu cunoaște plăcerea mai bine ca un om; aș putea afirma că omul a inventat-o. Nu se știe sigur de ce. De ce a inventat plăcerea: din simplă plictiseală poate, sau din prea mult entuziasm, oricum cele două se resping… Dar pasiunea? Ce este pasiunea de care vorbim toți mai devreme sau mai târziu? Dragoste nebună pentru ceva? Dar pentru ce? Pentru ce iubim cu atât nesaț, parcă alergând din ce în ce mai repede spre dezamăgire? – pentru că oricât de frumos ar fi un vis, se sfârșește cu inevitabila dezamăgire. Știu, probabil te așteptai la un final fericit având în vedere că vorbim despre dragoste. Nu te pripi, mai e timp, mai ai timp pentru multe în viața ta. Eu, pe de altă parte, mi-am consumat existența prea lacom, lăsându-mă amețit de toate aceste emoții pe care le ascund în mine ca un copil. Parcă am tras repede, dar cu pauze lungi dintr-o țigară de mâna a doua, lăsând fumul să mă cuprindă din plin: pe mine și pe oamenii din jur. I-am otrăvit cu pasiunea mea, i-am supraestimat și i-am adorat din toate punctele de vedere, cum am știut eu mai bine. Apoi, parcă am obosit. I-am subestimat crezând că nu mă înțeleg și că nici nu o vor face vreodată. Am fost surprins de oameni, păcălit, iubit poate, dar nu le-am putut oferi nimic în schimb – poate doar atenția mea, câteodată gândindu-mă la binele lor și nu la al meu. Dar asta se întâmpla foarte rar, doar atunci când mă gândeam că și eu pot fi unul dintre ei, că ar mai exista oameni ca mine care adoră cu absurditate ceva atât de fragil ca un om. Gândul acesta trecea repede prin mintea mea – nu era cu putință ca pe lumea asta să existe o altă persoană cu aceeași pasiune ca mine. Respingeam această idee cu toată puterea mea. Mă gândisem că fiecare pasiune e unică la fel ca omul ei. Desigur, poate că poți împărți o pasiune, dar modurile, motivele și rezultatele sunt diferite.
Ajungând aproape de sfârșitul vieții mi-am dat seama că nu aveam un singur mod prin care observam oamenii, nu aveam nici un motiv prea bine întemeiat, de multe ori nici nu ajungeam la un rezultat pentru că nu am cunoscut niciodată bine un om. Îl aveam ca model pentru câteva secunde când se afla în fața mea, dar apoi pleca și îi lua locul un altul. Singurul rezultat a fost că am trecut ilegal prin sufletele oamenilor, am luat din personalitățile ficăruia ceea ce mi-a plăcut – am fost un criminal care niciodată nu s-a uitat înapoi și poate ar fi fost bine dacă aș fi făcut-o. Cu toate acestea nu regret nimic. Am avut o pasiune pentru viețile celorlalți când poate era ideal să am una pentru propria viață, dar nu regret. Îi ador în continuare…
Leave a Reply