În expresia lui imediată și frapantă, ca splendoare, ca strălucire exuberantă sau discretă, frumosul este armonie. Din această perspectivă, sentimentul frumosului ar putea fi definit drept tentația perfecțiunii, atracția sau chemarea către intuirea sau realizarea plenară a virtualităților desăvârșitului. Dar perfecțiunea se constituie cel mai adesea ca un absolut, arareori sau chiar imposibil de atins.
Cu toate acestea, în încercările ființei umane de teoretizare a conceptului de frumos se observă din ce în ce mai accentuată tendința omului modern de a evita structura intimă a frumosului, cea mai simplă definiție a frumuseții: frumusețea lucrurilor mici.
Poate nu toți, dar mulți dintre noi, fiind prinși în timpul orbitor, în șablonul standardelor de azi și de mâine, ne găsim adesea obosiți și în căutare de un frumos ce se încadrează în tiparul unei mentalități poate prea complexe. Cred că încercăm cu prea multă ardoare să găsim frumosul în ireal, încât uităm că realitatea imediată ne poate oferi ceea ce avem nevoie cel mai mult.
Într-unul din eseurile sale – „Despre frumusețea uitată a vieții” – Pleșu vorbește despre omul care, devenit mizantrop, are o „existență de ghișeu”, omul „hărțuit de lehamite”, omul rămas fără timp pentru „taclaua voioasă și pentru cheful așezat”. În lumea actuală, în care „plăcerea de a fi și-a pierdut amplitudinea și suculența” omul este mereu pe fugă, mereu responsabil, fapt ce a determinat dezobișnuirea de a vedea și simți esența cu adevărat frumoasă a simplității.
Ce este esența, baza vieții? Un acoperiș deasupra capului, nu neapărat un cont în bancă… nu să fii cel mai bogat din cimitir, ci să poți să trăiești, să trăiești! Pur și simplu, să trăiești!
Sylvie Quesemane Zucca
În jurul simplității, dar nu în sensul de simplificare, se construiesc ideile de bază ale cărților lui Dominique Loreau ce aduc simplitatea și esența la nivel de artă, având drept fundament frumosul lucrurilor mici, frumosul găsit în toate spațiile și formele și, în fine, fericirea care trăiește în spații mici.
La ce etaj locuiește frumosul?
De multe ori asociem frumosul cu ceea ce atinge acel standard, având în obiectivul principal ideea preconcepută că ceea ce e frumos poate avea doar aceleași dimensiuni – la fel de mari – ca ideile și așteptările create de mintea omului în momentele de singurătate absolută. Omul singur tinde să aprecieze, să caute „frumos” printre oameni, prin marile galerii de artă, printre obiecte considerate frumoase în trecut sau – dacă nu sunt satisfăcuți – apelează la tehnologiile viitorului. Dar viața nu poate fi mereu în altă parte. Prezentul este frumos tocmai prin faptul că frumosul prezentului se impune ca un fluid care străbate și alte înfățișări ale esteticului. Pentru mine, el are configurația unei străluciri caleidoscopice, curgând până în cele mai ascuse crăpături, având capacitatea de a se distila până la stadiul de esență, de a se simplifica și a ajunge la stadiu de atom, la rangul de nevăzut imediat, dar care poate fi cea mai frumoasă realitate imaginată.
Astfel frumosul e purtat pe gânduri, e dus departe, poposit pe un raft, între cărți sau între două cărămizi ale unei case ce tocmai își termină acoperișul; se scurge frumosul prin țevi, se lichefiază prin trup și se elimină atunci când expiri – îl lași liber, dar nu pentru mult timp – îl inspiri din nou, îl tragi în piept, reciclezi „frumos” până la inexistență: și a ta și a lui. După aceasta îl creezi din nou clipind, întorcând capul, oprindu-ți ochii pe orice mic obiect aparent neînsemnat, dar care privit din unghiul potrivit poate deveni frumos și chiar un frumos accesibil, gratuit.
Pentru o viață sănătoasă asimilați frumosul în doze mici.
Dificultatea singurătății este amplificată de nevoia permanentă de a fi înconjurați de obiecte cunoscute de generația modernă drept „aesthetically pleasing”.
Leave a Reply