De multe ori, ochiul uman se constituie sub forma unui mecanism de o încăpățânare aparte. El vede doar ce vrea să vadă: o realitate încadrată într-un tipar, de altfel destul de îngust, al lumii în care trupul, la care acesta – ochiul – este atașat, trăiește zi după zi. Astfel, în puținul timp în care ochiul este cu adevărat deschis, el poate percepe (și reține) imagini simple, monotone, repetate, încadrate într-o rutină, imagini cu care nu se hrănește îndeajuns pentru a putea fi vorba de „artă” nici chiar în sensul cel mai banal al cuvântului. Cu atât mai puțin, nu se poate aduce încă în discuție artă ca obiect al revelației întrucât pentru a putea sugera ideea de revelație ochiul are nevoie de capacitatea de a descoperi un fenomen neobservat, or teoria exprimată mai sus susține tocmai această incapacitate a ochiului uman de a vedea dincolo de imaginea ce se înfățișează, fără a aștepta nimic în schimb, în fața omului.
Vorbind de revelație ca dezvăluire a unui adevăr ascuns mă lovesc de întrebări la care nu am găsit încă un răspuns, sau cel puțin nu am găsit un răspuns destul de bun – universal valabil – pentru fiecare lucrare pe care le-o prezint ochilor mei cu speranța că vor vedea și altceva decât culori și forme.
Ce este adevărul în artă? Ce se poate numi adevăr „ascuns” în spatele unui tablou, a unei opere dacă nici adevărul „ne-ascuns” nu are o definiție? Ce este adevărat în artă? Ce este adevărul? Este ceva adevărat în artă? Ceea ce vede ochiul meu – ochiul meu neformat, ochiul meu deformat de la prea mult citit noaptea la lumina unei lanterne – este adevărul? Ceea ce ochiul meu vede este realitate? Sau, văd eu arta ca revelație personală? Îmi spune ea ceva? Simt ceva? Privind atât un obiect oarecare devine el artă? Privind atât un tablou, o creație a unui om important se metamorfozează realitatea până ce ochiul meu ajunge să vadă – SĂ VADĂ – cu adevărat?
Ei bine, acum nu mai pot vorbi de aceeași realitate de la care am pornit. Atunci când întrebările mele formează o nouă sferă a realității, pot spune că am renăscut. Iar ochii cu care acum privesc sunt altfel de ochi.
Așadar, după o lungă introducere, aș dori să vă propun să mă însoțiți într-o călătorie în perioada renașterii, mai precis în fermecătoarea Capelă Sixtină, din care – fără să subestimez grandoarea întregii lucrări a lui Michelangelo – mi-am permis să privesc doar o scenă: Crearea lui Adam.
Având la bază condiția umană de a omite (să nu spun a ignora) multe din detaliile unei opere de o așa anvergură – ce-i drept și un tablou mai mare de un metru pătrat ne pune uneori in dificultate – aș spune chiar că va fi ușor să descriu scena reprezentată. (Râsete)
Conform zicalei, o imagine face cât o mie de cuvinte. Vă propun un exercițiu de imaginație, poate chiar cel mai firesc exercițiu de imaginație făcut vreodată: priviți Crearea lui Adam. Luați-vă la dispoziție cât timp aveți nevoie, apoi clipiți. Dacă după aceasta nu observați nimic nou reluați exercițiul până ce prima realitate privită s-a transformat într-o alta cu totul nouă. În cazul meu de fiecare dată când clipeam aveam în fața ochilor o altă Creare, o “re-Creare”, dacă doriți, o renaștere. Acum, având de fiecare dată noi imagini, fiecare făcând cât o mie de cuvinte, aș avea nevoie de mii de cuvinte să descriu fiecare nou sentiment ce apare de la o simplă privire, cu alți ochi.
Cu toate acestea, întrucât spațiul este limitat, voi încerca să îmi trag sufletul la indigo și voi începe prin a puncta câteva detalii pe care estetica renașterii le aduce în prim plan. Considerând frumosul ca obiectiv, estetica renașterii acreditează imaginea artei ca reproducere a naturii, și în cadrul acesteia, cu deosebire, a omului. Din redarea corpurilor umane într-o manieră nouă, detaliată, dar care nu își pierde eleganța, pe contrastul peretelui alb, ies în evidență mâinile care aproape se ating, între ele fiind un spațiu foarte mic, care uneori dispare atunci când îți schimbi unghiul sub care privești. Dar acel spațiu este mereu acolo, ca o lipsă poate sau ca un neajuns, ca o încercare prea târzie, ca un timp nepotrivit, ca o trăsătură a omului imperfect. De această trăsătură, de această eroare, de omul imperfect ma agăț și eu, găsind speranță, empatie; mă regăsesc chiar, as putea spune, în acel moment când realul, deși privit din perspectiva idealului, rămâne modest, pe pământ, fiind despărțit de cel divin prin doar o secundă, o mică, dar semnificativă eroare pe care eu o văd a fi cea mai pură caracteristică a firii umane.
Adam, ilustrat înainte de a păcătui drept omul creat după chipul și asemănarea divinității, dar care are totuși ceva diferit, acea mică greșeală, acel spațiu dintre mâna sa și cea a Lui Dumnezeu, este Adam din care ne tragem noi toți. Nimic din ce este azi nu ar fi fost dacă nu s-ar fi întâmplat cele ce s-au întâmplat. Acesta ar putea fi unul din acele adevăruri ascunse în spatele artei, cu alte cuvinte astfel văd eu arta ca revelație.
Întorcându-ne la problema metamorfozei, scena de pe bolta Capelei poate fi ea însăși socotită o imagine a metamorfozei: transformarea constând în crearea omului din divinitate – trecând astfel de la o realitate în care era prezent doar Dumnezeu (omniprezent) la o realitate ce se concentrează pe omul creat. Aici aș putea continua cu alte trăsături pe care renașterea ca perioadă și arta ca metamorfoză a realității le au în comun, dar aș prefera să prezint o nouă perspectivă. Așadar, clipiți, vă rog.
Reprezentarea Lui Dumnezeu în forma secțiunii creierului și cu atât mai mult schițarea acelei glande importante, „conducătoare”, prin piciorul îngerului sugerează pe de o parte legătura divinității cu centrul important al organismului, creierul, translatându-se această realitate în faptul că Dumnezeu îl înzestrează pe Adam atât cu viață cât și cu inteligență. Pe de altă parte, ochiul modern, mai sceptic din fire, poate ajunge la dilema „este Dumnezeu creierul lumii sau este Dumnezeu doar o proiecție a minții noastre?”
Nu am încă un răspuns la aceste întrebări, dar ceea ce perioada renașterii îmi transmite prin lucrarea lui Michelangelo este faptul că mintea umană poate proiecta realități fascinante, pe care fiecare ochi le va vedea diferit. Dar oricât de încăpățânat și mofturos ar fi ochiul, înclin să cred că poate recunoaște oricând frumosul într-o lucrare renascentistă, acceptând arta ca revelație și metamorfoză a realității.
Leave a Reply