Despre femeie

Gustoasă ironie – sau poate chiar înclinație spre egocentrism – în încercarea de prezentare a femeii din perspectiva celei care împarte aceleași atribute, trupești și sufletești, mai mult sau mai puțin, cu obiectul discuției. Spun încercare pentru că nu se cuvine să afirm răspicat faptul că cele ce urmează descriu adevărul ori că se încadrează în vreun fel în vreo etimologie clară. Nicidecum. Avertizez cititorul că aria discuției este pe cât de extinsă pe atât de înaltă în verticalitate, răspândită, multiplicată, suprapusă indecis – fără note (de această dată) aluzive la firea femeii – peste toate planurile fie acestea de natură biologică, anatomică, spirituală, metafizică etc.

Pentru a evita orice privire încruntată asupra celei care scrie despre specia ei, am să îndrăznesc, cu riscul de a aluneca înevitabil în clișeu, a mă explica de la început, a-mi dezvălui intențiile, recunosc, obraznice, abuzive. Am să spun fără ocolișuri că în cele ce urmează voi încălca orice limită a intimității speciei extraterestre a cărei reprezentantă a fost numită de la începuturile timpului „femeie”.

Îmi permit să rup discursul pentru o ultimă dată, cu rugămintea esențială (pentru o nu așa dură judecată a textului ce se așterne în fața voastră) de a face abstracție de genul celui/celei care scrie. (Încă din copilărie, teama de a fi judecată după cele spuse m-a controlat în fiecare clipă, forțându-mă să-mi analizez prea mult cuvintele și gândurile. Poate nu este cel mai bun moment, dar am ales ca „despre femeie” să vorbesc fără nicio urmă de reținere.) Mulțumesc anticipat!

Până atunci nu observasem acea infernală realitate care urma să-mi schimbe viața, întorcându-mi la 180 de grade toate gândurile avute vreodată. Cu alte cuvinte, m-am întors de unde am plecat – fără, însă, să resimt vreun regret, întrucât subiectul merita întreaga mea atenție și dedicare absolută. Această realitate este numită de mine – într-un mod nu foarte elegant, dar onest – realitatea femeii. Această formulă doresc a nu se confunda cu perspectiva asupra lumii diferită pentru fiecare femeie: se spune că fiecare insă are o realitate a ei, o lume a ei, impenetrabilă pentru ceilalți muritori. Nu, nu la acest aspect fac referire, ci mai degrabă la ideea că femeia este centrul universului. Nu știu câți dintre cititori vor fi ofensați de această umilă remarcă, dar țin să cer răbdare și timp de a mă justifica.

Totul pleacă de la femeie și se întoarce, inevitabil, la ea. Orice scriere, orice piesă muzicală, orice lucrare ce se încadrează în aria esteticii are ca scop suprem adresarea către o femeie. Mai mult, frumosul are deseori nevoie de o muză, artistul cere disperat o inspirație, o revelație divină – ce poate fi mai pur, mai potrivit în acest rol decât divina femeie? Am stabilit, așadar, că tot ce ține de artă își găsește centrul, în jurul căruia orbitează fără scăpare, fără devieri, în această reprezentare imperioasă, idolatră a femeii. Femeia este – fără dar și poate – nu doar proiecția tuturor privirilor unor anonimi într-o stație de autobuz, într-o dimineață obosită, ba chiar motivul pentru care alți anonimi (sau poate aceiași) trăiesc și astăzi. Câți din tipul acestui „nimeni” naiv nu au vrut să devină „cineva” doar pentru a putea avea, măcar în fața privirii lor, dacă nu în pat, vreo femeie care nici nu era musai să atingă criteriile vreunei Afrodite mondene? Câți dintre aceia numiți adesea (de femei) „băieți fraieri” nu au fost măcar o dată încolțiți de gândul unei sinucideri dramatice pentru a atrage atenția vreunei primadone emancipate de curentul feminismului exacerbat? Câți dintre voi, bărbați, ați iubit vreodată o femeie? 

Și la urma urmei, între noi fie vorba, nici nu este nevoie să îndreptăm discuția în zona iubirii. Totul ține de dorință, de un moment de spontană atracție fizică, de o scăpare a gândirii ordonate, o întrepătrundere a acesteia (a gândurilor inocente de până atunci) în materia nebuloasă a unei aprigi dorințe îmbătate în perversitate și sinceritate în același timp. Păcat că nu există timp pentru fiecare senzație destinată fiecărei femei. Cum nici femeia din autobuz, care și-a deranjat poalele fustei în mișcarea lipsită de grație de a-și aranja plasele cu cumpărături – pe care o vom numi femeia 1 – nu este nicidecum asemănătoare cu femeia 2 (care ți-a marcat viața cu un x desenat cu markerul permanent, ți-a rupt inima în cinci, împrăștiind bucăți din ea în fiecare scară de la blocurile de pe strada ta – toate acestea numai pentru că purta un parfum ce-ți amintea de o vacanță la Paris) la fel nici senzația resimțită la urmărirea cu privirea a primei femei nu este în niciun fel egală cu cea care te arde pe dinăuntru de când ai trecut prin aerul în care a umblat și femeia 2.

Evident că timpul nu te lasă să ai parte de toate senzațiile, la fel cum conștiința te oprește la un moment dat din a avea toate femeile – în gând, bineînțeles, căci, să fim sinceri, în realitate nu aveai oricum șanse, fără supărare. E momentul acela când ți se blochează gândurile pe o singură persoană – ceva îți spune că ai găsit Femeia. Trist nesuferit demn de compătimit, degeaba te consolezi cu familia, casa, banii, chiar femeia care „înseamnă totul pentru tine” și care, cum spun și jurămintele, „va fi acolo pentru tine la bine și la rău”, totul e degeaba. Noi știm că niciun jurământ nu a fost mai important decât cele din adolescență când, ascuns cu vreo fată în spatele caruselului, jurai pe roșu că o iubești, ca mai apoi să o vezi câteva zile mai târziu în roata mare, cu bilet scump, cu un Altul care probabil a jurat la fel și care va avea aceeași soartă ca tine. Nu poți ascunde că, atunci când ești singur te cuprinde un dor imens de  vremurile când fiecare siluetă feminină te întorcea în mii de părți, te sfărâma și dacă se întâmpla să fie vorba și de o – fie ea cât de scurtă și nesemnificativă – atingere îți simțeai organele ca-ntr-un comprimat de vitamina C efervescentă pe care te punea mama să o iei cu apă înainte de prânz.

Nu există timp în care să nu fi depins de o femeie – nu există perioadă a vieții tale în care să nu fi avut un ax al gândirii ce era mereu sprijinit de o femeie. Toată existența ta depinde de o primă femeie: mama. Fără ea, tu nu ai fi fost azi aici (idiotule, iubește-o) – desigur, fără ea și fără un altul care, la fel cum vei deveni și tu, a fost un adorator de femei. Trecând peste perioada copilăriei pentru a nu răscoli amintiri mai puțin plăcute, îndreptăm discuția spre adolescență. Dulce-acrișoară eliberare a tuturor materiilor trupești și sufletești. Extaz sublim ce moare și învie cu fiecare bătaie în tandem a două inimi aflate în sincronizare într-un trup format din două trupuri lipite, întrepătrunse… de emoție. Te-ai întrebat vreodată care e diferența (dacă este vreuna) dintre emoție și sentiment? Erai prea ocupat cu imaginara poveste cu happy-end din mintea ta mai șifonată decât cearceaful – îți păstrai toate femeile în gând și toată inocența în cameră, în fine, mai puțin în revistele adunate teanc sub pat. Dar era bine. Te simțeai bine în fanteziile tale ce alergau metafizic prin mii de tărâmuri, trecând de la un chip la altul, metamorfozându-ți obiectul fanteziei în orice ființă feminină văzută cu coada ochiului la vreun magazin de unde erai trimis să cumperi pâine. Uneori nici tu nu știai de unde compui atâtea chipuri, atâtea trupuri cu perechi mai mici, mai mari, mai pline, mai rotunjoare de… Nu știai unde vezi atâtea feluri de frânturi de frumusețe, dar adevărul era că le căutai fără încetare. În timp ce poate mintea îți intra în repaus, auzul devenea și el mecanic, transformând orice discuție ce avea loc în jurul tău în zgomot de fond, ochii erau singurii care trăiau intens, devorau imagini – pe care apoi le proiectau în visul tău dintr-o noapte prea caldă, vis pe care oricum îl uitai, dar din care te trezeai extenuat și nu voiai să recunoști cauza, vis care făcea să crească-n tine dorința de a poseda o ființă frumoasă. Nu știai, însă, că fata din visul tău nu exista în realitate? Era doar o amăgire compusă echilibrat, simetric, după reguli estetice de bază, încadrată în tiparul creat de creierul tău. Era un fel de a supraviețui unei plictiseli generale – fapt ce avea să constituie motorul atitudinii adultului care, din plictiseală își mai culege uneori o femeie de te miri pe unde și o… pentru o satisfacție efemeră, de proastă calitate.

A „culege” o femeie e ca a culege o floare. În fond, oricâtă apă proaspătă ai pune într-o vază rece nu o poți opri de la destinul ei de ofilire, degradare – veștedă soartă meschină. Nu-i poți spune unei femei cum să-și formuleze destinul, nu-i poți spune ce să facă fără a te aștepta la un nu-foarte-scurt scandal cu invocări ecleziastice. O enciclopedie a femeii ar conține instrucțiuni de utilizare – sau cel puțin așa este corect în mintea unui bărbat. Femeia însă nu este obiect și cu atât mai puțin obiect de decor sau vreo formă de revitalizare a condiției umane masculine. Fără îndoială, ea aduce frumusețe locului și aduce la viață orice mentalitate frântă, dând impresia de purificatoare, sfântă – adevărat este că femeia e divină.

În multe discursuri ce se concentrează în jurul femeii se menține ideea de ideal atins și de nedestrămat al poziției femeii în gândul bărbaților și în societate – în sensul în care femeia reprezintă perfecțiune fără durere sau greutăți. Dar femeia nu e mereu aur – e și nisip uneori, sau poate fi praf și pământ și foc și apă și aer. Femeia e o formulare eclectică a tot ce ține de subtil, de elementele de bază ale alcătuirii universului. Femeia poate fi tristă, femeia poate plânge și nu doar poate ci o face destul de des. Dar acum, sincer… nu e nimic mai frumos decât lumina ciocnindu-se de obrajii roșii ai unei femei plângând și agățându-se de o lacrimă – cristal lichid alunecând într-o mângâiere prea intimă, ce încalcă reguli sacre atingând obrajii, buzele, gâtul, ascunzându-se în decolteul bluzei și pătrunzându-i femeii prin piele, prin piept, înapoi în suflet. Pentru că atunci când plânge o femeie nu plânge doar cu ochii ci cu tot corpul și tot sufletul. La drept vorbind și atunci când respiră fiecare centrimetru de trup participă în acordarea mișcării, asigurându-se că poate pătrunde destul aer prin găurile mici – perle pregătite de atârnat pe un colier, pe care le numim atât de grosolan: nări.

Femeia poate fi furioasă. Pământul se cutremură când femeia devine foc și arde fumegând vorbe ce nu se cuvine a le rosti asemenea făptură. Leac pentru femeia furioasă nu a fost inventat întrucât pentru a avea un oareșice efect el trebuie inventat tot de o femeie, iar nouă, în încăpățânarea noastră fără margini – nu degeaba se spune că femeia are capul mare – ne place să menținem o stare de furtună, de dezmăț a firii asupra căreia avem controlul absolut. Femeii îi șade bine – prea bine – a se afla în putere.

Femeia țipă. Țipă mult și des, din diferite motive. Femeia oftează; oftează în multe moduri. Femeia suspină, femeia are un mod aparte de a sugera febra și extazul din timpul unei nopți. 

Toate astea și multe altele o definesc, dar nu o limitează – îi atribuie o trăsătură volatilă: o superputere de extindere la infinit a persoanei ei și a gândurilor complexe, nebunești. Femeia se împrăștie prin atmosferă, devine univers – revine, deci, la sorgintea ei, la sensul ei inițial de creatoare a frumosului de necuprins, căutat de toți, încercat de puțini, dorit cu ardoare de mulți.

Femeia se plasează singură în centrul lumii și adoarme; mândră că și în noaptea asta se va afla prin mințile înșelate a mii de bărbați. Ea visează alte femei, puternice ca ea, nebune, încăpățânate, rătăcind prin labirintul schițat de propria-i mână – femei cuminți, satisfăcute și alte atribute pe care le doresc ele. Pentru că orice ar dori vor primi îndată. Pentru că femeia nu va fi niciodată pe cale de dispariție. Pentru că bărbatul vrea să fie cu ea, iar celelalte femei – ca ea. Pentru că femeia e Femeie.