Plimbare într-o pagină

Azi 

Lipsa de mișcare după o zi în carantină poate avea consecințe serioase asupra sănătății tale, dragă. Știu. Mi se tot spun idei zilele astea, eu le ascult – ele nu sunt doar ale lor. Știu. Crezi că nu știu? Știu mai multe decât crezi. Vino cu mine la o plimbare, hai să povestim. Despre ce? Despre singura idee originală care ne-a mai rămas, despre singurul lucru care ne e alături zilele astea. Uite, despre imaginea ce se reflectă în oglindă, despre tine, despre mine. Până la urmă suntem tot ce avem acum. Ne suntem aproape. Poate prea aproape: atât de aproape încât ce uită să-mi spună ei e că, în apropierea asta de tine, da, ajungi să te cunoști, dar nu să te și înțelegi. 

Bine, vin la o plimbare. O luăm pe jos?

Sigur. Rânjești?

Nu o să ajungem prea departe. Ai declarația?

E cea de ieri. Sau poate de săptămâna trecută. Trecută. Ce zi e azi?

Joi… (Era luni). Te încalți?

Ce pantofi sunt potriviți pentru o plimbare într-o pagină?

???

Papucii de casă sunt buni – cred. Câți pași încap într-o pagină? Și cum știi când ajungi prea departe? Să mă scuzi dacă întrec limita, nu am ieșit din casă de ceva timp, aproape am uitat cum funcționează. Întâi inspiri, dar apoi? Îmi simt aerul ăsta încins în plămâni și mă apucă teama. Teama și dorul de mare. Du-mă la mare.

E ilegal, nu? Să te plimbi așa printr-o pagină, îi (în)calci intimitatea. E oare posibil să fie cuvintele urmele pașilor mei? Dar ai tăi? Hei! Unde ești? Ai plecat deja? Ți-ai scris povestea deja. Nu, nu, e ok, înțeleg, nu trebuie să-mi spui cine ești. Te-ai găsit, asta e cel mai important. Nu trebuie să-mi spui nici unde. Știu deja. La mare, nu-i așa? Ha! Te-am prins! Te-ai uitat în apa mării și – inevitabil – ecce homo! Rândul meu.

E mai dificil decât îmi închipuisem. Cumva, toate valurile astea nu vor să se oprească și nu mă lasă să văd nimic în apă. Nu mă pot vedea, deci azi rămân pe mal, uitându-mă în continuare la valuri. Tot vuietul ăsta îmi amintește de o orchestră, un spectacol la care am fost cu clasa, în liceu. Eram cu gașca – ce puștani! Eram golani la costum și ce idei aveam. Cât rău și cât bine ni se amesteca în cap – visam mai departe decât ne ajungeau pașii toți puși la un loc. Juram că nu avem regrete, nouă nu ne părea rău, ne părea bine și tot numai noi ne amintim acum cum scârțâiam pe sub vreo bancă, plângând vreun moment ce a fost prea târziu.

Îmi ridic privirea spre cer și parcă văd mai bine – până sunt orbit de soare. Da, îmi amintesc tot. Stăteam nopțile pe acoperișul cald al lui cutare și ne uitam după stele. Desenam forme din ele la fel cum desenam unind alunițele de pe pielea vreunei fete, după vreo clipă de hrănire a unui orgoliu care era răpus de râsul ei la fel de repede cum era înălțat de vreo provocare încăpățânată. Cântau trompete pe strada mea și pe strada ta și simțeam sonor, gândeam tactil, eram spulberați de tot și totul se dovedea a fi nimic. Era intens atunci și credeam cu disperare că noi eram cei care ne scriam povestea. Eu – eu care nu credeam în nimic – eram străpuns de dorința de a-mi scrie propria poveste, de a mă privi în oglindă și a fi în stare să strig cu toată forța ce mă întrupa: ecce homo! Și să știu că eu sunt singurul, adevăratul, originalul, stăpân peste toate. Dar, ca orice copil naiv, uitasem atunci că totul meu era în realitate un maldăr de nimicuri. 

A început să bată vântul mai tare și marea își iese din minți. E o plăcere necurată în a o privi așa – chinuită de propriile forțe. Tocmai ea, stăpâna peste toate, ea care e ce eu nu am reușit să fiu, e așa mare, dar atât de mică. O înțeleg, e ca mine. Simte sonor și mă stropește cu spumă. E rece. Îmi revin gândurile.

Când eram cu ei, cu prietenii, eram rece și cald – schimbător de la o secundă la alta. Acum că mă gândesc, nu cred că am fost niciodată înțeles, nu pe deplin. Eram normalul ce întâlnea straniul la colț de stradă și făceau schimb de măști. Totuși atunci, în mijlocul orchestrei, în inima muzicii păream a fi înțeles, scuzat de un comportament ce se revărsa în reluare. Dar cred că eram eu. Adevăratul eu. Eram un fel de explozie solară – prea rapidă să fie înregistrată, prea departe să fie văzută cu ochiul liber. Adevărul e că nu voiam să înec pe nimeni în nebunia mea. Mă distanțasem de toți, să nu-i rănesc. Sau așa pretindeam atunci. Acum nu mai știu ce să cred. Nu-mi mai e scăpare distanțarea asta – mi-e închisoare. M-am închis cu singurul criminal mai periculos decât destinul. M-am închis cu mine însumi. Mi-e teamă.

Apa rece și nisipul ce mi se freacă de tălpi mă trezesc; revin în furtună. În altă furtună. Acum cred că toată viața nu mi-a fost altceva decât o trecere dintr-un uragan în altul. Partea bună e că au fost și zile cu soare. Nu mi le pot aminti acum, dar sigur au fost. Trebuie să fi fost! Trebuie! Îmi simt deodată capul greu. Plimbarea m-a obosit. Cine ar fi crezut că o pagină poate ajunge atât de departe și că în spatele a o mie de pași, tot ce a fost spus a fost menit a fi spus unui singur om – mie.

Am vrut să încerc un joc de sfidare a soartei. Nu știu dacă mi-a reușit cu totul, dar măcar am obținut ce căutam. Uite, mi-am găsit și amicul. Ecce homo!

Mâine 

Am obosit.

De ce? Ce ai făcut azi?

Nimic.

Nimic? Dar îmi balivernai tot felul azi-noapte…

Hm?

Da, da știi tu. Strigai că ai găsit nu știu ce răspunsuri, te-ai regăsit, știi cine ești, tot felul. Ori deja te-ai pierdut iar? Mult a durat!

Ah, da, asta – asta a fost ieri. Azi n-am făcut nimic.

Ieri nici nu știai ce zi e. A trecut o săptămână, fraiere.

Cine ești?

Uite, nu vreau să mă cert – 

Atunci nu te certa.

Te crezi șmecher? Nu sunt eu de vină că stai cu nopțile pe acoperișul ăla, da? De la atâta aer ai ajuns să te îneci în cuvinte, cum te înecai vinul…

M-ai văzut?

Tu n-ai făcut nimic, eu n-am văzut nimic. De ce să stricăm o rutină bună?

Te-am iubit.

Și acum ce? Acum nu?

Cine ești?

Nu-ți spun. Joacă-te cu mine!

Mama m-a-nvățat să nu vorbesc cu străini.

N-a zis nimeni că o  să vorbim – și așa vorbești destul singur. Pretinzi că nu-ți mai ești străin? 

Nu vorbesc cu străini! Cine ești?

Hai, joacă-te cu mine; puțin, puțin de tot, un joc, atât. Te las în pace apoi, poți să-ți continui nimicul. Hai, vrei?

Nu știu să mă joc cu tine.

Aiurea!

Nu mai știu.

Ești un prost! o știi pe asta?

Da.

Bun.

Bine.

Ba să știi că-i rău! Vreau să pleci.

Unde?

Nu contează.

Eu cred că da – pot pleca dincolo. Asta vrei? 

Nu mă interesează, nu vorbesc cu străini.

Am obosit și ușa a scârțâit greoi în urma mea – îmi plăcea asta la ea: oricât era de furioasă nu putea trânti ușa niciodată. Inventa scuze de tot soiul, ba cade tencuiala, ba țipă vecina, ba karma proastă, ba superstiții, dar eu știam că odată cu bufnitura ușii i se rupea o bucățică din suflet, poate îi amintea că lucrurile nu merg, sau, mai precis, că merg cu spatele și nu în genul moonwalk. (Nu-i vina ei că nu știe cine e și nu-i vina mea că nu mai pot iubi un străin.) Acum că mă gândesc, o plimbare pe lună m-ar odihni. De când cu nebunia asta, cam atât am făcut: o plimbare pe lună și nimic. 

Ori de câte ori simt că nu mai pot duce ceva mă culc. Închid ochii și îmi forțez trupul să mă asculte, îl simt cum strigă după ajutor și aș vrea să-i spun cumva că-l înțeleg, că-mi pare rău pentru tortura asta inutilă, ce s-ar putea înlocui ușor cu o oră la birou, scriind ceva, treizeci de minute de exerciții fizice, în fond, orice altceva. Nu mă înțeleg cu el – cu corpul meu. În ultimul timp nu suntem una și aceeași persoană. Eu mă trezesc ieșind din el, parcă m-ar împinge afară cu aceeași forță cu care eu îl oblig să adoarmă. Plutesc așa o vreme, deasupra lui, îl privesc și îl judec, mă gândesc ce aș putea schimba la el, îmi plâng trupul fără să-mi pese vreo secundă că el suferă din cauza mea. Dar trebuie să înțelegi că nu am de ales. Nu pot să mă plimb pe lună dacă el nu doarme. E singura mea cale să plec într-adevăr de aici, ok? De fapt, e singura modalitate găsită până acum – tavanul camerei mele mi-e martor că n-am pierdut prea mult timp căutând alta… Și ce? Știu ce fac. Cred. Auzi la ea: „fraier” – eu?! Nici vorbă. Eu sunt înțelept tocmai din simplul fapt că mi-am găsit ușa cu semnul verde fosforescent – IEȘIRE. Ce nu-ți spune nimeni, însă, e că nu orice ușă de ieșire duce undeva. Am învățat asta pe pielea mea – sau pe pielea corpului meu care mi-e atât de departe acum, care stă neclintit pe un pat rece, închis între patru pereți și uitându-se înspre tavan, numărând neîncetat colțurile, unu, doi, trei, patru, unu, doi – . M-am pierdut puțin. Nu ți-am zis unde am ajuns. Ascultă, dar ascultă cu atenție. Și nu mai spune nimănui. N-am ajuns nicăieri. Niciunde. Vrei să știi unde e niciunde-le ăsta, nu-i așa? Prietene, regret să-ți spun că nu-ți pot spune. Dar inainte să mă înjuri și să pleci supărat, consideră-mi motivele. Dacă ai afla, ai vrea locul – presupunând că e un loc – doar pentru tine. La fel gândesc toți. Un loc ce la început a fost al nimănui, apoi ușor ușor găsit de tot mai mulți oameni devine repede un loc al tuturor – numai al tău nu mai poate fi. Acum înțelegi de ce nu-ți pot spune? Pot, însă, să te îndrum spre a găsi un niciunde al tău. Vino cu mine. Hai să facem o plimbare.

Unde? 

Cum unde? Pe lună. Deci vii?

Știam că te încumeți. Uite, la început e mai dificil: sunt multe uși și numai una e cea bună. Tu pășește cu încredere, te ghidez eu. De ce închizi ochii? Se vede că ești începător. Doar străinii închid ochii-n timpul jocului. Fac ce fac și tot la ea-mi zboară gândul. Și-ai zice că e drum lung de pe lună până pe pământ. În fine, deschide ochii! Te simți ușor – asta pentru că trupul e acolo pe pământ, închis, îți amintești? Dar ține minte: tu nu ești închis în el. Tu ești peste tot și orice amintire e aici cu tine, nu-i nimic legat de trup. Tu ești tu, nu ești un corp. Acum, dacă tot nu ai înțeles cum să dai de ușa spre niciunde, hai să mai facem câțiva pași. Aici, pe lună, lucrurile grele par simple și cele simple sunt de neînchipuit – de asta nu te poți mișca. Tu acum nu știi cum să te miști. Era trupul cel care făcea toate astea. Acum ai atâtea posibilități și nu știi ce să alegi – aici n-ai mâini, picioare, deci cu ce faci primul pas?